ITALIA
Scurt istoric:
Războaiele de independenţă ale Italiei :
Primul război italian de independență : 23 martie 1848 – 24 martie 1849; Primul razboi de independenta Italian a avut loc in anul 1848 cu infruntarea dintre Regatul Sardiniei si Imperiul Habsburgic. Austriecii inving pe piemontezi sub comanda lui Radetzky in bataliile de la Custoza si Novara.
Al doilea razboi de independeta : 29 aprilie 1859 – 11 iulie 1859. Razboiul franco-austriac, Razboiul Austro-sardinian sau Razboiul Austro-Piemontez a fost dus de catre Napoleon al III-lea al Frantei si de Regatul Piemontului si al Sardiniei impotriva Imperiul Austriac in 1859. Din respect pentru procesul de unificare Italian acesta mai poarta si numele de Al Doilea Razboi de independenta Italian. Razboiul s-a incheiat cu victoria francezilor si a piemontezilor odata cu Armistritiul de la Villafranca, 12 iulie 1859. Lombardia este anexata Sardiniei impreuna cu alte state italiene centrale. Victor Emanuel al II-lea devine rege.
Al treilea razboi de independenta Italian: 1866 – Italia ajutata de Prusia recupereaza Venetia de la austrieci.
Al patrulea razboi de independenta se suprapune Primului Razboi Mondial si reprezinta desavarsirea unitatii nationale italiene.
Intre momentele II si III; III si IV apar doua campanii: I. In 1860- Expeditia celor 1000. Garibaldi porneste cu 1000 de oameni ( avocati, medici, farmacisiti, profesori universitari) din Geneva catre Sicilia, Palermo. Expeditia unifica tot sudul Italiei. Acum are loc intalnirea dintre regele Victor Emanuel si Garibaldi la Teano, 26 octombrie 1860 ( intalnirea dintre Nord si Sud ). In martie 1861 este proclamat regatul fara Roma, Trento, Venetia si Frulia cu capital la Torino ( prima capitala dupa unire). II. Cea de-a doua campanie pentru unificarea cu Roma are loc in 1860 – Bresa de la Porta Pia (poarta pioasa – 20 septembrie 1870). Roma neaparata de francezi plecati la batalia de la Sedan. Papa Pius al IX-lea (cel mai lung pontificat – 32 ani) este expulzat din Palatul Quirinal, acesta avand ca refugiu Vaticanul ( devenit stat in 1929 dupa reconcilierea stat-biserica). Roma devine capitala iar visul lui Mazzini se indeplineste; Italia este una, independenta, unificata, libera, democratic constituita in republica.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------Ce urmeaza sunt adaugiri si detalii la ce a povestit Domnul Niculescu !
Risorgimento : Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune,Italia.
Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimento se situează între Congresul de la Vienadin 1815 și războiul franco-prusac din 1871, deși finalizarea efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial.
Stabilirea Republicii Italiene și mai târziu a Regatului Italiei, conduse deNapoleon, a început să încurajeze naționalismul în cei care au trăit în acele regiuni. Când regiumul lui Napoleon a început să tremure, alți monarhi italieni pe care i-a înstalat au încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste, pregătind începerea revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei,Eugène de Beauharnais, care a încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, și Joachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda sa.[1]După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o nouă hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie în mod direct sau puternic infuențate de puterile europene, în special Austria (în nord) și Spania (în sud).
Dar grupurile din mai multe state italiene au început să popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hrănind focul naționalismului care a fost deja aprins în mulțime. În acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost percepută în primul rând împotriva Imperiului Austriac și Habsburg, deoarece aceștia controlau direct partea de nord-est, asăzi Italia, predominant vorbitoare de limba italiană și erau singurele mari puteri ce se împotriveau unificării. Imperiul Austriac a înăbușit vehement sentimentul naționalist ce se s-a născut în rândul populației din peninsula italiană, precum și în alte părți ale imperiului. Cancelarul austriacFranz Metternich, un influent diplomat în Congresul de la Viena, a declarat cuvântul „Italia” ca fiind nimic mai mult decât o „expresie geografică”. [2]
Sentimentele artistice și literare s-au întors deasemenea către naționalism, și poate cea mai faimoasă lucrare proto-naționalistă a fost I Promessi Sposi (Detronatul) a lui Alessandro Manzoni. Unii au citit acest roman ca pe o alegorie critică neconvingătoare împotriva statului austriac. Romanul a fost publicat în 1827 și a fost revizuit în următorii ani. În versiunea din 1840 a I Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizată a dialectului toscan, un important efort al autorului de a furniza o limbă și de a forța populația să o învețe.
Cei ce erau în favoarea unificării s-au confruntat de asemenea cu o opoziție din parea Sfântului Scaun, în special după eșuarea încercărilor de negociere a unei confederații cu Statele Papale, care ar fi lăsat papalitatea cu câteva măsuri de autonomie asupra unor regiuni. Papa din acea perioadă, Pius al IX-lea, s-a temut că renunțarea la putere în acea regiune ar fi putut însemna persecutarea catolicilor italieni.[3]
Chiar și printre cei ce vroiau să vadă peninsula unificată într-un singur stat, diferite grupuri nu puteau agrea forma pe care statul ar fi luat-o.Vincenzo Gioberti, un preot piemontean, a sugerat o confederație a statelor italiene sub comanda Papei. Cartea sa, Asupra primatului moral și civil al italienilor (Del primato morale e civile degli italiani), a fost publicată în 1843 și a creat o legătură între papalitate și Risorgimento. Mulți lideri revoluționari au vrut o republică, dar în cele din urmă a fost un rege și ministrul său șef care au avut puterea de a uni statele italiene într-o monarhie.
Unul dintre cele mai influente grupuri de revoluționari a fost Carbonari (arzătorii de cărbune), o organizație secretă formată în sudul Italiei la începutul secolului al XIX-lea. Inspirați de principiile Revoluția franceză, membrii săi erau în principal aparteneți ai clasei de mijloc și intelectuali. După ce Congresul de la Viena a împărțit Peninsula Italică între puterile europene, mișcarea Carbonari s-a răspândit în Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei și în Regatul Lombardia-Veneția. Revoluționarii erau înfricoșați de faptul că autoritățile domnești au dat o hotărâre prin care oricine participa la întâlnirile Carbonari era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat să existe și era la începutul multor tulburări politice în Italia din 1820 până după unificare. Carbonari l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru eșecul în a uni Italia, iar grupul aproape a reușit să-l asasineze în 1858. Mulți lideri ai mișcării pentru unificare au foat la un moment dat membrii ai acestei organizații. (Notă: Napoleon al III-lea, ca un tânăr, a luptat de partea „Carbonari”.)
Două figuri remarcabile în mișcarea de unificare au fost Giuseppe Mazzini și Giuseppe Garibaldi. Printre cele mai conservatoare figuri monarhice constituționale se aflau și Count Cavour și Victor Emmanuel al II-lea, care mai târziu ma deveni primul rege al Italiei unite.
Activitatea lui Mazzini în cadrul mișcărilor revoluționare i-au adus încarcerarea imediat după ce s-a implicat în acestea. În timp ce era în închisoare, acesta a ajuns la concluzia că Italia ar putea - și trebuie - să fie unificată și și-a formulat propriul program de stabilire a unui stat liber, independent și republican cu Roma ca și capitală. După eliberarea lui Mazzini în 1831, s-a dus în Marsilia, unde și-a organizat o nouă societate politică numită La Giovine Italia (Tânăra Italie). Noua societate, al cărei motto era „Dumnezeu și Poporul”, a căutat o modalitate de a unifica Italia.
Garibaldi, originar din Nisa (atunci parte a Regatului Sardinia), după ce participat la o revoltă în Piemont în 1834, a fost condamnat la moarte, și a fugit în America de Sud. După ce și-a petrecut acolo paisprezece ani, luptând în mai multe războaie, s-a întors în Italia în 1848.
Primele activități revoluționare (1820–1830)
Insurecția Carbonarilor (1820–1821)
În 1814 Carbonari au început organizarea de activități revoluționare.
[modificare]Insurecția Celor două Sicilii
În 1820, spaniolii s-au revoltat cu succes asupra disputelor despre constituție, care au influențat dezvoltarea unor mișcării similare în Italia. Inspirat de către spanioli, (care, în 1812, și-au creat propria constituție) un regiment în armata Regatului celor Două-Sicilii, sub comanda luiGuglielmo Pepe, un Carbonaro, s-a revoltat, cucerind partea peninsulară a celor Două-Sicilii. Regele, Ferdinand I, a agreat să adopte o nouă constituție. Revoluționarii, totuși, nu au reușit să obțină sprijin popular și au fost învinși de armata Sfintei Alianțe. Ferdinand a abolit constituția și a început sistematic să persecute revoluționarii cunoscuți. Mulți susținători ai revoluției din Sicilia, printre cale și cărturarul Michele Amari, au fost trimiși în exil pentru următoarele decenii.
Insurecția Piemontului
Liderul mișcării revoluționare din 1821 din Piemont a fost Santorre di Santarosa, care a vrut să elimine austriecii și să unifice Italia sub Casa de Savoy. Revolta Piemontului pornită în Alessandria, unde trupele au adoptat tricolorul galben, alb și roșu al Republicii Cisalpine. Regentul regelui, prințul Charles Albert, în timp ce regele Charles Felix era plecat, a aprobat o nouă constituție pentru a liniști revoluționarii, dar când regele s-a întors el a dezaproblat constituția și a cerut ajutorul Sfintei Alianțe. Trupele lui Di Santarosa au fost învinse și așa-numitul revoluționar a fugit la Paris.
Insurecțiile din 1830
În 1830, sentimentul revoluționar în favoarea unei Italii unificate a început să renască și o serie de insurecții au așezat fundalul pentru un singur stat de-a lungul Peninsulei Italice.
Ducele de Modena, Francis al IV-lea, a fost un nobil ambițios, și a sperat să devină regele Italiei de Nord mărindu-și teritoriul. În 1826, Francis a precizat că el nu va acționa împotriva celor care erau împotriva unificării Italiei. Încurajați de declarație, revoluționarii din regiune au început să se organizeze.
În timpul Revoluției din iulie 1830 din Franța, revoluționarii l-au forțat pe rege să abdice și au creat Monarhia din Iulie cu încurajarea noului rege francez, Ludovic-Filip. Ludovic-Filip le-a promis revoluționarilor ca Ciro Menotti că va interveni dacă Austria va încerca să intervină în Italia cu trupe. Temându-se că își va pierde tronul, totuși, Ludovic-Filip nu a intervenit în revolta planificată a lui Menotti. Ducele de Modena și-a abandonat superterii săi Carbonari, l-a arestat pe Menotti și ceilalți conspiratori în 1831, și încă o dată și-a cucerit ducatul cu ajutor din partea trupelor austriece. Menotti a fost executat și ideea unei revoluții în Modena a căzut.
În același timp, alte insurecții au apărut în regiunile Bologna, Forlì, Ravenna, Imola, Ferrara, Pesaro și Urbino. Aceste revoluții reușite, în urma cărora s-a adoptat tricolorul în locul steagului Papal, s-au răspândit repede acoperind toate Statele Papale, iar acestea au instalat guverne locale noi care au proclamat crearea unei Italii unite.
Revoltele din Modena și Statele Papale au inspirat activități similare în Ducatul de Parma, unde tricolorul a fost adoptat. Ducesa de Parma,Maria Luiza a părăsit orașul în timpul revoltei politice.
Provinciile unde au avut loc revolte au planificat să se unească sub denumirea de Province Italiane unite (Provinciile Italiene unite), ceea ce l-a determinat pe Papa Grigore al XVI-lea să ceară ajutorul Austriei împotriva rebelilor. Metternich l-a avertizat pe Ludovic-Filip că Austria nu are nicio intenție de a lăsa problemele italiene să fie și că intervenția franceză nu ar fi tolerată. Ludovic-Filip a oprit orice ajutor militar și chiar a arestat patrioții italieni ce trăiau în Franța.
În primăvara anului 1831, armata austriacă a început să avanseze în Peninsula Italică, sfărmând încet rezistența din fiecare provincie unde a avut loc o revoltă. Această acțiune militară a suprimat o mare parte din mișcările revoluționare și a rezultat în arestarea mai multor lideri radicaliști, încluzându-l și pe Menotti.
Giuseppe Mazzini este cunoscut pentru lupta sa pentru independența și unificarea Italiei și ambiția sa ca aceasta să devină o republică democratică. Însă lupta sa insurecțională s-a soldat cu eșec. Mulți nu împărtășeau cauza sa, deoarece fie susțineau necesitatea unei monarhii, fie o papalitate reconsolidată (urmată de reconcilierea statului cu biserica).
În 1848, mai multe mișcări revoluționare au loc în Italia, iar în Austria, ca urmare a mișcării revoluționare vieneze, ministrul de externe Metternich pleacă în exil. Imperiul Habsburgic se afla în haos. Regele Piemontelui, Carlo Alberto, deși intervenise împotriva austriecilor, era ingrijorat de obiectivul lui Mazzini de instaurare a republicii. De aceea contele de Piemonte, Cavour, îi solicită regelui Alberto să preia controlul situației, însă acesta din urmă este învins de austrieci și este succedat de fiul său, Vittorio Emanuele II. Între timp, Roma, prin intermediul papei, se opune oricărui război de eliberare. Giuseppe Garibaldi (1807 - 1882]) se întâlnește la Roma cu Mazzini și cu alte personalități proeminente ale luptei de eliberare. La primul eșec al forțelor revoluționare, Garibaldi se îndreapta către sud pentru a susține Republica Romană, dar, prin 1849, austriecii și francezii câștigă teren. Mișcarea pentru Republica Romană a fost zdrobită, iar puterea papală a fost restaurată. Garibaldi și Mazzini pleaca in exil. Forțele conservatoare catolice, formate din papalitate, austrieci și bourbonii spanioli preiau controlul.
Mișcarea pentru unificare se retrage în Piemont și devine o forță-tampon între Austria și Franța. Cavour, acum premier al Piemontelui, urmărește realizarea unificării prin diplomație, în contrast cu insurecțiile eșuate ale lui Mazzini. În 1857, Piemontul întrerupe relațiile diplomatice cu Austria și se îndreapta către Franța, cu care se aliază împotriva Austriei. În 1859, o alianță militară formală a fost semnată între Franța și Piemont, în scopul luptei împotriva Austriei.
Camour alocă fonduri pentru alegerile din Toscana și Emilia, ca și Piemontul, alte două state italiene. În martie 1860, cele trei state se unesc formând noul Regat al Italiei. În sud și în Sicilia izbucnesc răscoale. În mai 1860, Garibaldi intră în acțiune, plecând din Genova și, în fruntea unei trupe de o mie de voluntari - Cămășile Roșii - se îndreaptă către Sicilia. Luați prin surprindere, Bourbonii francezi sunt alungați, iar Garibaldi se proclamă dictator al Siciliei. Cavour se temea de Garibaldi și de faptul că Risorgimento ar putea lua o turnură democratică. Pe 7 septembrie 1860, Garibaldi se îndreaptă către Napoli. Aceeași temere îl face pe Cavour să preia conducerea armatei din Piemont cu care învinge armata papală. Pe 26 octombrie are loc întâlnirea dintre regele Emanuele și Garibaldi. Acesta din urmă recunoaște puterea regală și împreună, pe 7 noiembrie, se îndreaptă spre Napoli într-un adevărat marș triumfal. Concurența dintre rege și Garibaldi s-ar fi putut ușor transforma într-un război civil, dar, în ianuarie 1861, au loc în Italia primele alegeri parlamentare. Astfel se pun bazele regatului Italiei și se consfințește autoritatea lui Vittorio Emanuele II ca fiind primul rege al Italiei, deși problemele ridicate de Veneția, Roma și Papalitate au rămas nerezolvate. Italia, aliată cu Germania, luptă împotriva Austriei care, în august 1866, este nevoită să cedeze Veneția Italiei. Garibaldi ia cu asalt Roma, iar catolicii francezi se retrag pentru a asigura protecția papei. Prusia învinge Franța și astfel, pe 20 septembrie 1870, porțile Cetății Eterne, Roma, se deschid permițând intrarea trupelor italiene. Mișcarea Risorgimento a fost înfăptuită.
Guvernul italian, aflat inițial la Torino, se transferă din Florența la Roma. Vaticanul interzice catolicilor de a mai participa la viața politică și condamnă noua guvernare. Însuși papa se declară prizonier al Vaticanului. Din păcate, noua națiune avea să se confrunte cu probleme ca: sărăcia generalizată, corupția, subdezvoltarea economică, situația dificilă a regiunii sudice (Problema Sudului). În sud, situația era foarte confuză mai ales datorită prezenței trupelor înarmate care dețineau controlul zonal. În urma unei confruntări numite Războiul briganzilor, armata italiană reface și aici ordinea.
Statul liberal
În 1876, guvernarea de dreapta impune noi alegeri pe care le pierde în favoarea stângii. Reformele sociale și economice se află în plin avânt.Partidul Socialist Italian s-a constituit în 1892, dar a fost dizolvat de premierul Crispi, care se temea de marxism și anarhism. În ceea ce privește politica externă, în 1882, Italia aderă la Tripla Alianță alături de Germania și de Austria (deși aceasta din urmă îi fusese inamic). Aceasta era perioada formării sferelor mondiale de influență, iar Italia, dorind sa fie o super-putere, încearcă să anexeze Etiopia, dar aceasta se apără cu eroism producând Italiei o pierdere de 5.000 de militari, o adevărata umilire națională. Astfel Crispi renunță la idealurile expansioniste.
În 1900, un anarhist italian din New York îl asasinează pe regele Umberto. Vittorio Emanuelle III, fiul său, moștenește tronul.
Premierul Giolitti adoptă un program de reforme cu caracter progresist. Industria italiană se dezvoltă într-un ritm rapid. Principalele orașe industriale sunt: Milano, Torino și Genova. Apare FIAT. Se creează Banca Italiei. Standardul de viață din nordul Italiei se apropie de cel european, dar contrastul față de zona sudică se amplifică. Sunt legiferate condițiile de muncă.
Mișcarea extremistă naționalistă de extremă dreaptă este contrabalansată de socialism, astfel că pe scena politică se menține stabilitatea (e drept că nu pentru mult timp). Artele și știința progresează.
Biserica Romano-Catolică continuă să fie dominantă. Conștiința identității naționale nu este încă formată definitiv.
În septembrie 1911, guvernarea Giollitti declară război împotriva Imperiului Otoman, confruntare militară ce se va dovedi costisitoare. Italia invadează și anexează Libia. Prin intermediul ziarului "Avanti", Partidul Socialist atacă guvernarea. Tânărul ei editor nu era altul decât socialistul Benito Mussolini (1883 - 1945).
Primul Război Mondial
Marea Britanie, Franța și Rusia formează Tripla Ințelegere (Antanta) ca o contrapondere la Tripla Alianță a Germaniei, Austriei și Italiei. A existat o mare doză de indecizie din partea Italiei în ceea ce privește intrarea în război și de care parte. Naționaliștii italieni vedeau în Austria un inamic. În iulie 1914, asasinarea arhiducelui Ferdinand provoacă Austria să declare război Serbiei. Italia continuă să rămână neutră.
Deși Partidul Socialist Italian își menține poziția tradițională de neutralitate, Benito Mussolini, unul din membrii săi proeminenți, se opune acestui punct de vedere. La scurt timp, Mussolini este demis din partid, dar își lansează propriul ziar și pledează pentru intervenția de partea Marii Britanii, Franța și Rusia. Italia intră în război alături de aceste țări, având ca promisiune anumite teritorii, dar era nepregatită din punct de vedere industrial și militar și având ca susținere numai o mică parte a populației. Încă nu își revenise în urma campaniei dezastruoase din Libia. În mai 1915, Italia invadeză Austria și pierde 200.000 de soldați. Un an mai târziu, Austria lansează ofensiva împotriva Italiei și are loc dezastrul de la Caporetto (octombrie 1917), o retragere panicată a peste 700.000 de soldați italieni. În cele din urmă, Italia își recuperează teritoriile pierdute, iar Imperiul Austro-Ungar se prăbușește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu